Revin un piculeţ asupra infecţiilor de căi aeriene superioare, pentru că urmează o perioadă interesantă în care, deşi temperaturile cresc, există un risc destul de mare de a contracta o asemenea infecţie cauzat de condiţiile propice pentru o rezistenţă mai îndelungată în aer a bacteriilor sau a virusurilor care cauzează bolile. Şi, da, iar am făcut faringită, pentru cine se întreabă…

Trecând peste ce am mai scris referitor la ideea că, de obicei, bolile de asemenea natură apar din cauza unui sistem imunitar deprimat, o să încerc să fac o sinteză a principalelor bacterii care cauzează aşa ceva şi o să insist pe complicaţiile unora dintre infecţii care pot fi destul de supărătoare (unele chiar ucigător de supărătoare).

Primul, cel mai faimos şi cel mai înjurat dintre organismele care-şi fac casă în gâtul nostru este un nenorocit numit Streptococcus pyogenes, cu alte cuvinte, streptococul care produce puroi. Dar în afară de puroi, pe care, de fapt, nici nu îl produce el, ci doar cauzează formarea lui, nenorocitul ăsta de animal mai produce două exotoxine numite streptolizine. Exotoxinele astea iau calea sângelui şi ajung peste tot în organism cauzânt tot felul de porcării pe unde te-ai aştepta mai puţin. Ele se numesc Streptolizina S şi Streptolizina O, organismul nu prea produce anticorpi care să o contracareze pe cea de tip S care distruge globule roşii, dar produce foarte mulţi anticorpi înpotriva streptolizinei O. Acest lucru este foarte convenabil, pentru că putem căuta şi număra anticoropii ăştia, lucru care oferă două informaţii preţioase - genul infecţiei şi gravitatea ei. Testul se numeşte test ASLO, despre care vorbeam şi acum câteva luni.

Ca şi modalităţi de acţiune, pyogenes se leagă de celulele epiteliale din mucoasa faringiană şi amigdaliană şi secretă tot felul de aiureli care omoară celula. Cauzează aşa-zisa faringoamigdalită purulentă care doare de-ţi vine să-ţi baţi şi peştele din acvariu şi te ţine în casă vreo 5 zile. Peretele posterior al faringelui e roşu, şi, de obicei, prezintă mici pustule sau linii albe, iar amigdalele sunt hipertrofiate şi, la fel, au pe ele pustule. Printre altele se asociază cu febră intermitentă, stare generală de rău, dureri de cap, iar la o analiză a sângelui leucocitele ies crescute (toate simptomele sunt tipice pentru o infecţie). Diagnosticul, ca în orice infecţie, nu se pune cu lingura cu care se uită doctorul de familie în gât, ci pe o analiză de laborator care, cel puţin la cei care au faringite sau amigdalite repetate, este obligatorie.

Trebuie să ştii exact ce microorganism îţi cauzează faringita pentru că pot apărea complicaţii aiurite. Streptococul piogen, de exemplu, mai are în meniu afecţiuni precum scarlatina, impetigo (infecţii piodermice), celulita streptococică, reumatism articular, endocardită bacteriană subacută, pneumonia, abscese, febră reumatică (pe la inimă pe-acolo, organ important, de altfel) ,glomerulonefrită (pe la rinichi, ăştia zic că şi ei sunt importanţi) sau depresie din cauza faptului că nu poţi să ieşi din casă de la durerea de gât. Majoritatea sunt cauzate de toxinele alea, şi nu de bacterie în sine.

Prin popor se spune că streptococul ăsta “muşcă din articulaţii şi linge cordul”; mie, personal, nu-mi place deloc expresia asta.

Tratamentul, deşi nu este recomandat nimănui să ia medicamente fără sfatul direct şi susţinut de analize dat de medic, constă în administrarea sfintei peniciline V pentru uciderea nenorocitului, asociată, de obicei cu un antiinflamator general (ibuprofen, paracetamol, ketoprofen) şi cu un antiseptic local (benzidamină, clorhexidină etc). Alteori se preferă chiar folosirea unui antibiotic mai puternic din clasa cefalosporinelor, de obice cefuroxima, sau când e mai aiurit de fel, medicul poate să recomande chiar azitromicină. Toate funcţionează, dar ideea de bază a antibioticelor este să fie cât mai ţintite, altfel în câţiva ani o să ne trezim că se adaptează bacteriile la ele şi nu mai avem ce lua. Medicii care au timp de filozofie apucă să spună pacienţilor şi de susţinerea sistemului imunitar prin odihnă, ceaiuri calde, vitamina c, alte procării de genul ăsta…

Ce greşeli se fac ? Cea mai mare este întreruperea tratamentului cu antibiotic când se ameliorează simptomele. Dacă te simţi mai bine nu înseamnă că nu mai eşti bolnav. Ia alea acolo cât ţi-a zis medicul, că nu te doare nici mâna şi nici gura! A doua este a medicului care nu recomandă un test ASLO după ce consideră că a încetat infecţia, să vadă dacă, totuşi, nenorocitul nu şi-a mai găsit loc şi pe altundeva decât unde ştia el că e. În rest, toate bune şi frumoase, sănătoşi să fim…

Al doilea duşman al poporului este, de data asta, un virus, numit simplu rinovirus (ce nume neinspirat). Ăsta stă prin străfundurile nasului, cum s-ar spune, doarme acolo, şi se trezeşte când suntem mai imunodeprimaţi de fel. De bine de rău, cauzează rinoree (nas care curge… ca să zic aşa), febră de obicei slabă şi stare generală alterată. Trece şi de la sine,dar şi cu nişte antibiotice simple precum penicilina.

O altă infecţie care apare aproape exclusiv la sugari, înainte de a fi vaccinaţi pentru ea, este tusea măgărească, cauzată de o bacterie cu nume de… în fine… o cheamă Bordetella Pertussis. Nu scriu nimic în legătură cu asta. Dacă ai copil mic şi tuşeşete până îşi pierde aerul, închide nenorocitul de calculator, urcă într-un nenorocit de taxi şi du-l la un spital nenorocit, nu mai pierde timp aiurea căutând pe internet porcării!

Un lucru foarte important de ştiut este că diagnosticul în asemenea infecţii nu se face cu o lingură. Dacă trece cu ce ţi-a dat medicul de familie sau medicul de la salvare pe care l-ai chemat pentru că ţi-era lene să mergi la un spital, e ok. Dar dacă revine infecţia la un timp relativ scurt sau dacă nu trece în totalitate, atunci ar fi cazul unor analize. Măcar un exudat faringian, o leucogramă , ceva… Pentru că, uneori, lucrurile nu-s aşa simple precum par.

Heh, ce final apoteotic…

Toată lumea vrea soluţii pentru situaţii dificile. Problema asta este una falsă, după cum am văzut, pentru că, de fapt, fiecare vrea devierea situaţiei spre una care nu presupune apariţia unui stres peste capacitatea lor de abordare în condiţii normale, chiar dacă acest lucru nu implică neapărat soluţionarea problemei respecitve.

Zerfor, o să scriu aici câte ceva despre mecanismele defensive şi mecanismele de coping cele mai avantajoase, respectiv dezavantajoase, ca să-şi poată alege fiecare unul dintre ele, sau, cel puţin, să-l poată identifica pe cel pe care l-au ales în mod subconştient şi să nu mă mai bată pe mine la cap. Bla, aiureli, în fine…

Practic un mecanism defensiv sau de coping reprezintă o atitudine, activă sau pasivă, pe care o luăm atunci când apare un stress. Majoritatea lucrurilor pe care le facem pot conta ca şi coping cu o problemă sau o nevoie, însă unele dintre ele nu-s aşa de sănătoase, iar altele sunt de-a dreptul imorale (genul meu preferat).

Diferenţa dintre un mecanism defensiv şi unul de coping ţine de intenţionalitate şi conştientizare. Dacă ar fi să existe o abordare simplistă a subiectului, cele defensive sunt, prin definiţie, inconştiente, iar copingurile sunt intenţionate şi conştiente.

Aşa, deci, a fost un tip acum câţiva ani, Lazarus pe nume (nu ăla de la OTV, alt Lazarus) care a spus că există vreo patru tipuri fundamentale de emoţii negative care pot declanşa mecanisme defensive, zice el, nocive. Mie, personal, îmi plac vreo două dintre ele şi mi se par mult mai interesante decât sfatul pe care mi l-a dat un psiholog odată, conform căruia dacă sparg câte o farfurie pe zi, o să mă simt mult mai bine cu mine însumi. Aiureli, îmi plac farfuriile, n-am nimic cu ele… Emoţiile respective sunt următoarele:

*Supărarea – care cică ar rezulta din ameninţarea pierderii stimei de sine şi a stimei sociale. Mecanismul defensiv şi nociv pare a fi “învinuirea celuilalt”. Mi se pare şi nomal, doar n-o să fiu eu de vină…

*Vinovăţia – rezultă din încălcarea unor norme morale autoimpuse (do not eat chocolate in the morning!) şi pare a duce la autoînvinuire, care, la rândul ei, duce la all kinds of şit. Autoînvinuire – BAD, îmi plăcea mai mult aia cu învinuirea celuilalt.

*Frica sau Anxietatea care apar în urma unui pericol aparent iminent sa a unei ameninţări (de-aia sunt americanii anxioşi). Da, asta duce, printre altele şi la obezitate (de-aia sunt americanii graşi) şi la diminuarea capacităţii intelectuale pe termen lung (de-aia l-au votat românii pe Băsescu).

*Tristeţea care rezultă, de obicei, în urma unei pierderi considerate ireversibilă sau unor sentimente de neajutorare sau inutilitate. Asta e aiurea rău duce la vânzări record la albumele lui… cum îl cheamă pe ăla care cântă melodia aia cu “goodbye my lover, goodbye my friend” ??

Bun, acum că am trecut peste faza problemelor, să trecem la soluţii. Ce face omul când îl plesneşte una din chestiunile de mai sus? Sunt două posibilităţi: evită confruntarea cu situaţia şi renunţă la tentativele de rezolvare – coping centrat pe emoţii, evitant (folositor atunci când ne confruntăm cu decesul unei persoane, cu o despărţire definitivă etc.) sau reevaluarea problemei şi atitudinea activă spre rezolvarea ei (ce bine sună, a Dr. Phill aşa, din câte am înţeles).

Dintre mecanismele cele mai folosite din categoria celor de evitare voi enumera patru care mi s-au părut mai interesante:

*Negarea – parţial conştientă. Acum, toată lumea spune că neagă, că e în negare etc. Aiureli. Adevărata negare este atunci când creieraşul nostru pur şi simplu refuză să aducă în conştient anumiţi stimuli care ne confruntă cu situaţia. Cum ar veni… un cretin care o ţinea pe nevastă-sa moartă în casă de vreo cinci ani a spus poliţiştilor că lui nu i se pare că miroase urât acolo (avea slujbă, ieşea din casă des, deci problema acomodării simţurilor e una falsă), sau un alcoolic care nu percepe conştient faptul că, totuşi, doi litri de votcă e cam multicel. Altfel, că-mi spun mie că “nu mai vreau să mă gândesc la nu ştiu ce” asta e altceva, se numeşte distanţare, şi e mult mai tare decât negarea, e un mecanism normal, benign etc.

*Resemnarea – asta e foarte ok în situaţiile corecte, psihicul acceptă ireversibilitatea problemei şi trece mai departe. E aiurea când lasă anumite cicatrici în comportamentul persoanei.

*Fatalismul – la unii merge, la alţii nu. Ce să-i faci… aşa a fost să fie.

*Agresivitatea ca o reacţie oarbă împotriva destinului. Poate fi orientată către sine sau către un element exterior, poate fi agresivitate fizică sau psihică, poate duce la tot felul de porcării precum sinucideri, automutilări, pisici torturate şi altele.

În principiu toţi avem posibilitatea de a aborda oricare dintre mecanismele astea, şi o facem destul de des, atâta doar că unii dintre noi rămân marcaţi de traumele mecanismelor respective. Esenţialul pe care trebuie să îl ştie fiecare când observă că are o asemenea atitudine este că poate avea urmări negative în luarea deciziilor viitoare. Altfel, toţi suntem oameni, toţi greşim, toţi avem răbufniri – important e să nu lasăm problemele să se extindă decât în planul lor iniţial.

Aşa, acum am ajuns la mecanismele astea de coping, conştiente, active, pe care le putem folosi pentru a ne salva pisicile de la tortură (nu, nu am pisică, am un peşte, în schimb) şi farfuriile de la un deces tragic. Pentru a le exemplifica voi folosi cazul unui pacient ipotetic pe nume Georgică, pe care îl voi prezenta pe scurt mai jos:

Georgică este un contabil de 34 de ani, căsătorit cu Paulina de cinci ani. Are doi copii – Săndel şi Cecilia şi o pisică – Cronţ. Nu are o patologie psihică remarcabilă, dar are o aluniţă pe fesa stângă despre care crede că a fost implantată de Reptilienii de pe planeta Zgurbur pentru a-l urmări în viaţa sa absolut palpitantă de contabil amărât. În ziua de Joi a unei săptămâni dintr-un an, Cronţ a suferit un deces tragic în urma ingestiei absolut cretinoide de grâu otrăvit pus într-un colţ al pivniţei pentru a omorî şobolanii pe care însuşi Cronţ trebuia să-i devoreze, ca un animal feroce ce este… ăă… era. Tot universul lui Georgică s-a năruit, şi chiar problemele din trecut cu aluniţele extraterestre au început să revină la suprafaţă.

Deci, într-o asemenea situaţie, iată mecanismele de coping ce pot fi folosite, tot conform lui Lazarus, tot acelaşi Lazarus:

1. Confruntarea. Cât se poate de activă, duce fie la rezolvarea imediată a situaţiei cu descărcarea totală de distres emoţional, fie la nerezolvarea ei, dar la fel, cu descărcarea de distress prin eliberarea conştiinţei de sentimentul de vinovăţie şi neajutorare. Georgică ia pisica, o îngroapă în grădină, cumpără alta, se duce pe planeta Zgurbur şi îi trage la răspundere pe Reptilieni pentru aluniţă. Se simte mult mai bine, apoi, pentru reuşitele sale.

2. Distanţarea. Mecanism diferit de evitare, care presupune conştientizarea problemei şi abordarea unei atitudini absolut pasive faţă de ea, cu reluarea ciclului relaţiilor sociale şi al activităţilor. Georgică îngroapă, totuşi pisica, nu mai cumpără alta şi încearcă să nu se mai gândească la aluniţa de pe picior, până la urmă nu îl mănâncă, nu o simte şi nici nu prea se vede… Se simte bine cu deciziile luate, nevasta nu se mai uită strâmb la el etc.

3. Căutarea suportului social. Personajul merge la nevastă şi o roagă să îl ajute. Nevasta se ocupă de pisică, îi spune că avea şi tatăl lui o aluniţă de genul ăla şi că, probabil, e un semn de familie etc. Georgică îşi bate nevasta pentru că ştia de semnul de pe … tatălui său, şi se simte mult mai bine.

4. Asumarea responsabilităţii. Georgică îşi dă seama că e vina sa că a pus grâu otrăvit în pivniţă şi este împăcat cu ideea asta. De asemenea, realizează că ar fi aproape imposibil ca Reptilienii să nu fie interesaţi de un om cu o viaţă atât de palpitantă de contabil precum a sa, deci e nu-i poate învinovăţi pe ei. Mulţumit de sine, îşi duce mai departe viaţa.

5. Evadare, Evitare. Se mută din casă. Se mută de pe planetă. Se simte mai bine.

6. Rezolvarea planificată a problemei – HABAR N-AM cum ar veni asta în cazul lui Georgică.

7. Reevaluarea pozitivă. Pisica aia oricum era cam urâtă şi cam grasă, nici măcar nu mânca şobolanii, şi era probabil şi proastă după modul în care a murit, deci - mai bine aşa. Pe de altă parte… CÂT DE COOL E să ai un implant extraterestru în fund!!!

8. Apelul la substanţe. Georgică se apucă de băut. Începe cu băutură spirtoasă cu aromă de brandy cumpărată cu 8 lei bidonul de 2 kile de la sellgros, trece, apoi la spirt medicinal MONA de 70 de grade, strecurat prin pâine de secară, pentru aromă… face ciroză hepatică şi se mută în Angola.

9. Apelul la Religie. Georgică se roagă pentru o pisică nouă şi pentru pace între oameni şi extratereştrii.

10. Activităţi ce aduc sentimente contrarii stării în care ne aflăm. Omul nostru devine vedetă rock, îşi cumpără un câine de 50kg şi îşi ia o amantă asiatică.

Aşa deci, cam astea sunt cele care sunt considerate a fi deseori folosite. Sunt multe altele, dar n-o să le iau pe fiecare pentru că ar dura prea mult, şi pentru că mi-e lene.

După părerea mea, majoritatea oamenilor nici măcar nu au o problemă, dar se simt mult mai bine atunci când cred că sunt într-o situaţie dificilă şi, deci, şi le crează. Spun asta pentru că şi eu sunt la fel, mă plâng foarte des, dar nu aştept sfaturi sau soluţii din partea altora, pur si simplu îmi place să mă plâng… mai ales de când e Băsescu la Cotroceni.

În concluzie… nu puneţi grâu otrăvit prin pivniţe şi nu vă priviţi fundul în oglindă, I guess….

De multe ori, viaţa bucureştenilor este pusă în pericol de persoane care solicită ambulanţa pentru probleme banale.

Doar o treime din apelurile la Salvare sunt urgenţe majore, arată raportul Serviciului de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti (SAMB) pe 2007. Ambulanţa a fost solicitată, deseori, şi pentru migrene, constipaţie şi bufeuri.

De asemenea, anul trecut, mai mulţi bucureşteni au chemat Salvarea pentru vecini agitaţi şi chiar pentru că se simţeau singuri. „Am fost solicitaţi de o doamnă care pretindea că a leşinat. Ajunşi la faţa locului, aceasta a început să se plângă de faptul că a divorţat de soţul ei şi că se simte singură în casă. Nu avea nicio problemă medicală“, povesteşte un medic de la Salvare. „Imediat după, am fost solicitaţi pentru un accident auto foarte grav“, adaugă acesta.

Principala cauză pentru aceste situaţii este lipsa de educaţie a populaţ iei şi lipsa unui serviciu complementar de consultaţii, aşa cum există în alte ţări ale Europei. Consecinţele sunt întârzierile Salvărilor la adevăratele urgenţe, epuizarea medicilor şi creşterea mortalităţii.

„Franţa, de exemplu, obligă medicii de familie să facă gărzi pe maşinile de consultaţii ale Salvării, lucru care îmbună tăţeşte radical promptitudinea serviciului de urgenţă“, arată un raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii asupra calităţii actului medical în Europa. Anul trecut, un asemenea proiect de lege a intrat în dezbaterile parlamentului, însă fără niciun rezultat notabil.

Echipajele caută adresele minute în şir

Dacă ajungerea în zona adresei durează până la 15 minute, căutarea blocului şi a scării este o adevărată problemă în Bucureşti. „Indicatoarele lipsesc de pe foarte multe imobile din Capitală, iar de a educa cetăţenii să aştepte ambulanţele în faţa casei, aşa cum se întâmplă în alte zone ale ţării, nici nu se poate vorbi“, declară un reprezentant al ambulanţierilor de la SAMB. De asemenea, în ultimii ani, s-a constatat o creştere a numărului „căzuţilor în stradă“ negăsiţi şi a farselor de acest fel. „Trecătorii care solicită Salvarea pentru un caz în loc public ar trebui să rămână cu acea persoană până la ajungerea ambulanţei, pentru a păstra legătura între dispecerat şi cel care are nevoie de ajutor medical“, recomandă reprezentanţii SAMB.

Număr-record de farse la 112

În anul 2007, la numărul 112 au fost înregistrate 25 de milioane de farse, conform unui raport al Serviciilor de Telecomunicaţii Speciale (STS). Campaniile de educaţie a populaţiei în acest sens nu au avut foarte mare succes, iar acum se lucrează la un plan de sancţionare a contravenienţilor prin blocarea telefoanelor de pe care se fac apelurile. Întârzierile cauzate de această problemă sunt din ce în ce mai semnificative.

În plus, apelarea Salvării prin numărul unic pentru urgenţe este incomodă. Solicitantul trebuie să răspundă de două ori la aceleaşi întrebări - o dată operatoarei de la 112, iar a doua oară operatoarei din dispeceratul SAMB. Acest lucru se întâmplă din cauza incompatibilităţii dintre sistemul informatic al STS şi cel al Salvării. „Apelarea prin numărul vechi (961 - n.r.) duce la o îmbunătăţire a promptitudinii serviciilor. Numărul 112 este util atunci când se solicită intervenţia mai multor autorităţi în acelaşi timp - poliţie, Salvare sau pompieri“, recomandă dr. Ovidiu Cismaru, manager general al SAMB.

STATISTICĂ

Vara, numărul apelurilor ajunge la 1.300 pe zi

Locuitorii Capitalei pot aştepta între 7 şi 12 ore pentru o Salvare dacă nu le este pusă în pericol viaţa. În acelaşi timp, rata mortalităţii s-a dublat în ultimii cinci ani atât pentru urgenţe, cât şi pentru celelalte solicitări, din cauza creşterii intervalului de ajungere la cazuri. Dintr-un număr total de 333.839 de solicitări făcute în anul 2007 la Salvare, numai 150.480 au fost urgenţe de grad mare. Restul apelurilor au fost pentru afecţiuni uşoare (139.150) şi pentru transporturi neasistate (44.209). În condiţiile lipsei de personal de la SAMB, care are 94 de medici şi 128 de asistenţi medicali care lucrează în patru ture, Salvarea face faţă cu succes la un număr maxim de 700- 800 de apeluri pe zi. În Bucureşti, media este de 915 apeluri pe zi, iar vara numărul lor ajunge şi la 1.300.

Şase întrebări despre calitatea aerului din Bucureşti, la care a răspuns, cu foarte mare acurateţe, ANPM-ul, căruia îi mulţumim.

1. Cum este monitorizatã calitatea aerului din Bucuresti, cum are publicul acces la aceste date si la interpretarea lor?

2. Cum a fost influentatã calitatea aerului de cãtre reducerea din ultimul timp a spatiului verde al orasului si de înnoirea parcului auto?

3. Ce informatii aveti în legãturã cu mãsurile care au fost luate în ultimii 2 ani pentru reducerea poluãrii aerului cu microparticule în Bucuresti?

4. Cum comentati alegerea primãriilor de sector de a acoperi locurile de joacã pentru copii cu nisip în loc de iarbã ?

5. Care sunt principalii factori poluanti în Bucuresti ?

6. Care sunt valorile medii actuale pentru diferiti poluanti în Bucuresti (praf, ozon, sulf, plumb, dioxinã, benzen si altele) si care sunt valorile normale impuse de UE?

Vă urez lectură interesantă!

Din cauza poluării, în ultimii 15 ani numărul cazurilor de boli respiratorii a crescut de la 3,9 la 48,8 pe mia de locuitori.

Bucureştenii trăiesc cu patru ani mai puţin decât cei din restul ţării. Cauza este inhalarea zilnică, involuntară, a cantităţilor uriaşe de noxe provenite de la cele aproximativ 1,5 milioane de automobile care invadează străzile Capitalei.

Asociaţia Eco-Europa, specializată pe protecţia mediului, atrage atenţia asupra pericolelor la care se expun locuitorii Capitalei, la fiecare ieşire în oraş. „Bucureştiul a devenit capitala nervilor, a fumului, a zgomotelor şi a vibraţiilor, oraşul supraaglomerării şi a lipsei de spaţiu“, comentează Dragoş Stan, preşedintele Eco-Europa.

Un copil din opt suferă de astm

Numărul automobilelor creşte anual cu aproximativ 130.000, pe aceeaşi infrastructură proiectată acum 20 de ani, pentru maximum 200.000 de maşini. Aproape 30% dintre acestea consumă benzină cu plumb, interzisă de 10 ani în Uniunea Europeană. Inhalarea particulelor de plumb poate produce afecţiuni ale aparatului respirator şi cardiovascular, iar frecvenţa copiilor născuţi intoxicaţi cu această substanţă a crescut îngrijorător, conform studiilor efectuate de experţii Eco-Europa.O statistică făcută de acelaşi ONG arată că numărul cazurilor de boli respiratorii a crescut de la 3,9 la 48,8 pentru o mie de locuitori, în ultimii 15 ani. Mai mult, medicii atrag atenţia asupra înmulţirii cazurilor de tineri sub 18 ani care suferă de astm bronşic şi alte afecţiuni cauzate de expunerea la poluanţ i. În total, statisticile arată că aproximativ 20.000 de oameni mor în fiecare an din cauza afecţiunilor provocate de atmosfera din Capitală.

Spaţiul verde este singura soluţie

În condiţiile unui aer aproape irespirabil, unui bucureştean îi revine mai puţin de un sfert din spaţiul verde impus de normele europene, adică de 12 metri pătraţi (mp) pentru fiecare locuitor. Zona rezidenţială a Capitalei este singura care se apropie de această normă - cu 11 mp, însă unele cartiere precum Drumul Taberei abia ating o valoare de 0,6 mp. Importanţa spaţiilor verzi este vitală. Frunzele copacilor reţin praful, scad viteza vântului cu 30% şi reduc poluarea fonică. De asemenea, lipsa lor determină creşterea temperaturii în Bucureşti mult mai rapid decât în alte zone ale ţării.

Dezbatere publică privind aerul din oraş

Măsurile se lasă aşteptate. „Conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 114/2007, trebuie să se asigure o suprafaţă de spa- ţiu verde de minimum 20 mp/locuitor până la data de 31 decembrie 2010 şi de 26 mp/locuitor până la data de 31 decembrie 2013“, explică obligaţiile municipalităţii Gabriel Ciuiu, inginer în cadrul Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului (ANPM). Din cauza depăşirii valorilor-limită pentru particule de praf, dioxid de azot (NO2) şi pentru ozon în special în zona centrală a oraşului, ANPM a iniţiat un program de gestionare a calităţii aerului.

Măsurile propuse şi discutate până acum în cadrul Comisiei Tehnice vizează în special reducerea poluării cauzate de autovehicule, creşterea suprafeţelor verzi şi controlul şantierelor de construcţ ii. La sfârşitul lunii aprilie, acest plan va fi supus dezbaterii publice în cadrul unor şedinţe de consultare cu bucureş tenii. Societatea civilă, autorităţile locale şi Garda de Mediu se vor întâlni pentru a stabili impactul măsurilor asupra populaţiei Capitalei. Acesta este primul demers de acest fel făcut de autorităţile publice din Bucureşti.