În condiţiile în care unele studii ale OMS-ului consideră că în jur de 10.4% dintre oameni suferă de depresie (exclusiv cei care suferă de o afecţiune ce are o componentă depresivă cum ar fi tulburarea de panică sau alcoolismul), şi doar aproximativ 36%  suntem (sper că-i corect folosită persoana întâi aici) consideraţi a fi sănătoşi din punct de vedere psihic,  iată cum se prezintă anumite statistici legate de sinucidere, alese aleator dintr-o cantitate destul de mare de informaţie cu privire la subiectul ăsta care, pe mine personal, mă cam amărăşte.  Numerele erau valabile în perioada 2000-2004, un studiu mai nou se lasă destul de aşteptat. (asta în afara celor care au alte maladii care prezintă o componentă depresivă, cum ar fi tulburarea de panică sau alcoolismul)

786 000 de oameni se sinucid anual, mai mult de jumătate în China, deşi populaţia nu depăşeşte un sfert din populaţia planetei, în aceeaşi ideea, tot China este singura ţară în care numărul femeilor care se sinucid îl depăşeşte pe cel al bărbaţilor.

40 de secunde este intervalul mediu statistic la care un om se sinucide în lume.

35/100 000 bărbaţi şi 19/100 000 femei este raportul maxim de suicid în Europa, înregistrat în Danemarca. Depăşeşte cu mult numărul victimelor din accidentele auto (care, între noi fie vorba, pot masca multe alte tentative de sinucidere reuşite sau eşuate).

1 din 4 morţi în rândul femeilor chineze între 15 şi 44 de ani este consecinţa unei sinucideri.

Pe plan mondial, sinuciderea este cauza principală de moarte în rândul populaţiei cu vârste între 15 şi 20 de ani.

Personalul medical şi fermierii din Marea Britanie înregistrează cele mai mari rate în legătură cu acest subiect. Se pare că printre cauzele importante se numără stresul post-traumatic respectiv stressul cauzat de birocraţie.

Rata sinucideri este dublă în rândul şomerilor decât în restul populaţiei.

Ciudat, rău… Noroc cu vinul ăsta că altfel…

Acum ceva ani, vreo 22, dacă nu mă înşeală aritmetica, un nene a făcut o listă cu nişte emoţii, funcţiile lor şi tendinţa spre acţiuna asociată fiecăreia. Mai multe despre subiectul ăsta se pot găsi într-o carte destul de bunicică. În fine, asta mi-a plăcut în mod special, enjoy!

Despre amânare se poate spune că este unul dintre cei mai nenorociţi aliaţi ai timpului pierdut, şi ce-i cel mai rău este că obiceiul ăsta, deşi se pare că mintea umană evoluează, e din ce în ce mai frecvent şi mai dizabilitant.

Amânarea este un proces absolut voluntar, bazat pe alegeri personale şi pe coping-ul de zi cu zi, iar psihologia ţine să menţioneze că separă amânarea lucrurilor care nu conduc spre scopurile pe care ni le-am fundamentat de amânarea lucrurilor care conduc spre aceste scopuri. Altfel, doar cea din urmă este rea şi catalizează formarea unei personalităţi care poate avea multe puncte vulnerabile, cum s-ar spune.

So, de ce amânăm lucruri deşi conştiinţa ne macină precum termitele macină casele americanilor când facem chestia asta? Un nene din America în care n-am prea mare încredere (nici faţa lui nu-mi prea place, din punctul ăsta de vedere) dă nişte motive absolut viabile. El spune că rădăcina amânarilor este frica, ceea ce mi se pare corect, iar frica asta poate fi directă şi apăsătoare, sau mai subtilă, implicând procese de negare, raţionalizare sau altele.
În principiu, frica asta este axată pe consecinţele acţiunilor pe care le avem de întreprins, deşi nu-s total de acord cu asta, pentru că, după cum bine am observat la propriul meu creier care este, frica apare tocmai când concep consecinţele acţiuni de a nu face ceea ce am de făcut, motivul principal fiind lenea. Dacă ar fi de luat în consideraţie o frică extrem de potentă, ar fi aceea de critică, după ea ar urma frica de eşec (ciudat, nu?) şi abia apoi cea de succes, schimbare sau plictiseală.

Teama de a fi criticat apare din cauza faptului că suntem construiţi ca maşinării sociale care sunt afectate într-o măsură mai mare de ceea ce crede societatea despre propriile acţiuni decât de rezultatul obiectiv al acţiunilor respective. Par example, eu, ca un om mic ce sunt, am o problemă cu a chema chelnerul să-mi aducă nota la un restaurant, şi aştept aşa câte 5-10 minute până când se uită la mine, e o frică absolut cretină, rudimentară, condamnabilă, dar există şi îşi face efectele simţite destul de des (bine, poate fi chiar şi din cauza chelnerilor asta, dar acum raţionalizez…). Altfel, frica asta de critică şi, de fapt, de judecata socială, apare şi în situaţii mult mai dure, cum ar fi oameni care renunţă la prieteni, soţi care renunţă la soţii, soţii care renunţă la amanţi etc etc etc. Concluzia mea personală în legătură cu subiectul ăsta este una pesimistă, pe care nu o să o scriu aici, deşi am speranţa că, odată cu alte aspecte ale minţii, şi ăsta se definitivează într-o formă mai bună pentru toată lumea care încearcă să-şi pună asemenea probleme.

Teama de eşec este, la fel, una directă, care vine din incapacitatea persoanei de a-şi mobiliza mintea pentru formarea unei atitudini mai pozitive, care devine canonică pentru absolut orice am vrea să facem, vreodată, în viaţa asta. Oamenilor le este mult mai comod să evite luarea acţiunii care poate duce la un eşec, ceea ce îi face să activeze, într-un final, la un randament mult sub maximul pe care-l pot avea, aşa cum văd tot mai des pe lângă mine. Contracararea acesui factor vine, dacă-mi permiteţi, numai prin luarea în consideraţie a celei de-a doua virtute creştinească teologică, şi anume, nădejdea. Nu de alta, dar sigur, fără nici un fel de excepţie, fiecare om, la un moment dat, va ajunge într-un punct al existenţei sale în care va simţi că nu mai are nimic altceva în afară de nădejde, şi atunci e bine s-o fi antrenat pe-asta, că altfel nu iese nimic, şi iar băgăm bani în buzunar nenorociţilor care au pus pe piaţă inhibitorii de GABA şi ISRS-urile. Deşi presimt că o să-mi câştig existenţa de pe urma oamenilor deprimaţi, aş prefera ca ei să nu existe.

Şi, în final, pentru că devine deja plictisitor, teama de succes, care poate părea o idioţenie, dar nu este. Dacă ne angajăm într-o acţiune pentru motivele greşite, sau pentru a avea un succes care va bucura mai mult pe altcineva decât pe noi înşine, atunci consecinţele succesului respectiv vor crea un distress atât de mare încât să declanşeze un proces de evitare al acţiunii. Acum, încă nu m-am decis dacă în cazul ăsta deznodământul e bun sau nu, deşi acel distress nu va dispărea decât în momentul în care scopul va fi raţionalizat ca fiind un scop propriu sinelui sau acţiunea va fi întru-totul anulată. Chestiunea asta se întâmplă prea des în jurul nostru şi, din câte am observat, copingul preferat este negarea motivelor iniţiale, lucru care nu mă încântă prea tare, dar… na… se poate să greşesc.

Ce e de reţinut aici este că teama este un element foarte dur care încă ne cam controlează pe noi mai mult decât o putem noi controla pe dânsa. De reţinut este faptul că nenea Freud a postulat faptul că majoritatea acţiunilor noastre sunt motivate în principal de evitarea durerii şi căutarea plăcerii, deşi pare pe cât de logic, pe atât de animalic. Deci, când vom asocia alegerile şi acţiunile noastre cu teama, criticism, eşec, plictiseală sau alte aiureli de genul ăsta, mintea noastră este natural programată spre a induce un instinct de evitare a lor.

O altă păcăleală care duce la amânarea acţiunilor este perfecţionismul, care este asemănată de un anume domn cu o formă mai subtilă de evitare prin întinderea pe o perioadă prea lungă de timp a fazei plănuirii acţiunilor. Şi asta e destul de deasă, din punctul meu de vedere, merită studiate metode de a trece peste ea, deşi sunt sigur că fiecare va găsi sau a găsit o cale de scăpare de aiurelile astea care ne fac să ne pierdem timpul aşa cum ni-l pierdem…

În fine, habar n-am ce m-a apucat cu subiectul ăsta, dar mi-era lene să scriu despre lene, deşi era mai interesant… Poate mâine… Ich bin back.

Revin un piculeţ asupra infecţiilor de căi aeriene superioare, pentru că urmează o perioadă interesantă în care, deşi temperaturile cresc, există un risc destul de mare de a contracta o asemenea infecţie cauzat de condiţiile propice pentru o rezistenţă mai îndelungată în aer a bacteriilor sau a virusurilor care cauzează bolile. Şi, da, iar am făcut faringită, pentru cine se întreabă…

Trecând peste ce am mai scris referitor la ideea că, de obicei, bolile de asemenea natură apar din cauza unui sistem imunitar deprimat, o să încerc să fac o sinteză a principalelor bacterii care cauzează aşa ceva şi o să insist pe complicaţiile unora dintre infecţii care pot fi destul de supărătoare (unele chiar ucigător de supărătoare).

Primul, cel mai faimos şi cel mai înjurat dintre organismele care-şi fac casă în gâtul nostru este un nenorocit numit Streptococcus pyogenes, cu alte cuvinte, streptococul care produce puroi. Dar în afară de puroi, pe care, de fapt, nici nu îl produce el, ci doar cauzează formarea lui, nenorocitul ăsta de animal mai produce două exotoxine numite streptolizine. Exotoxinele astea iau calea sângelui şi ajung peste tot în organism cauzânt tot felul de porcării pe unde te-ai aştepta mai puţin. Ele se numesc Streptolizina S şi Streptolizina O, organismul nu prea produce anticorpi care să o contracareze pe cea de tip S care distruge globule roşii, dar produce foarte mulţi anticorpi înpotriva streptolizinei O. Acest lucru este foarte convenabil, pentru că putem căuta şi număra anticoropii ăştia, lucru care oferă două informaţii preţioase – genul infecţiei şi gravitatea ei. Testul se numeşte test ASLO, despre care vorbeam şi acum câteva luni.

Ca şi modalităţi de acţiune, pyogenes se leagă de celulele epiteliale din mucoasa faringiană şi amigdaliană şi secretă tot felul de aiureli care omoară celula. Cauzează aşa-zisa faringoamigdalită purulentă care doare de-ţi vine să-ţi baţi şi peştele din acvariu şi te ţine în casă vreo 5 zile. Peretele posterior al faringelui e roşu, şi, de obicei, prezintă mici pustule sau linii albe, iar amigdalele sunt hipertrofiate şi, la fel, au pe ele pustule. Printre altele se asociază cu febră intermitentă, stare generală de rău, dureri de cap, iar la o analiză a sângelui leucocitele ies crescute (toate simptomele sunt tipice pentru o infecţie). Diagnosticul, ca în orice infecţie, nu se pune cu lingura cu care se uită doctorul de familie în gât, ci pe o analiză de laborator care, cel puţin la cei care au faringite sau amigdalite repetate, este obligatorie.

Trebuie să ştii exact ce microorganism îţi cauzează faringita pentru că pot apărea complicaţii aiurite. Streptococul piogen, de exemplu, mai are în meniu afecţiuni precum scarlatina, impetigo (infecţii piodermice), celulita streptococică, reumatism articular, endocardită bacteriană subacută, pneumonia, abscese, febră reumatică (pe la inimă pe-acolo, organ important, de altfel) ,glomerulonefrită (pe la rinichi, ăştia zic că şi ei sunt importanţi) sau depresie din cauza faptului că nu poţi să ieşi din casă de la durerea de gât. Majoritatea sunt cauzate de toxinele alea, şi nu de bacterie în sine.

Prin popor se spune că streptococul ăsta “muşcă din articulaţii şi linge cordul”; mie, personal, nu-mi place deloc expresia asta.

Tratamentul, deşi nu este recomandat nimănui să ia medicamente fără sfatul direct şi susţinut de analize dat de medic, constă în administrarea sfintei peniciline V pentru uciderea nenorocitului, asociată, de obicei cu un antiinflamator general (ibuprofen, paracetamol, ketoprofen) şi cu un antiseptic local (benzidamină, clorhexidină etc). Alteori se preferă chiar folosirea unui antibiotic mai puternic din clasa cefalosporinelor, de obice cefuroxima, sau când e mai aiurit de fel, medicul poate să recomande chiar azitromicină. Toate funcţionează, dar ideea de bază a antibioticelor este să fie cât mai ţintite, altfel în câţiva ani o să ne trezim că se adaptează bacteriile la ele şi nu mai avem ce lua. Medicii care au timp de filozofie apucă să spună pacienţilor şi de susţinerea sistemului imunitar prin odihnă, ceaiuri calde, vitamina c, alte procării de genul ăsta…

Ce greşeli se fac ? Cea mai mare este întreruperea tratamentului cu antibiotic când se ameliorează simptomele. Dacă te simţi mai bine nu înseamnă că nu mai eşti bolnav. Ia alea acolo cât ţi-a zis medicul, că nu te doare nici mâna şi nici gura! A doua este a medicului care nu recomandă un test ASLO după ce consideră că a încetat infecţia, să vadă dacă, totuşi, nenorocitul nu şi-a mai găsit loc şi pe altundeva decât unde ştia el că e. În rest, toate bune şi frumoase, sănătoşi să fim…

Al doilea duşman al poporului este, de data asta, un virus, numit simplu rinovirus (ce nume neinspirat). Ăsta stă prin străfundurile nasului, cum s-ar spune, doarme acolo, şi se trezeşte când suntem mai imunodeprimaţi de fel. De bine de rău, cauzează rinoree (nas care curge… ca să zic aşa), febră de obicei slabă şi stare generală alterată. Trece şi de la sine,dar şi cu nişte antibiotice simple precum penicilina.

O altă infecţie care apare aproape exclusiv la sugari, înainte de a fi vaccinaţi pentru ea, este tusea măgărească, cauzată de o bacterie cu nume de… în fine… o cheamă Bordetella Pertussis. Nu scriu nimic în legătură cu asta. Dacă ai copil mic şi tuşeşete până îşi pierde aerul, închide nenorocitul de calculator, urcă într-un nenorocit de taxi şi du-l la un spital nenorocit, nu mai pierde timp aiurea căutând pe internet porcării!

Un lucru foarte important de ştiut este că diagnosticul în asemenea infecţii nu se face cu o lingură. Dacă trece cu ce ţi-a dat medicul de familie sau medicul de la salvare pe care l-ai chemat pentru că ţi-era lene să mergi la un spital, e ok. Dar dacă revine infecţia la un timp relativ scurt sau dacă nu trece în totalitate, atunci ar fi cazul unor analize. Măcar un exudat faringian, o leucogramă , ceva… Pentru că, uneori, lucrurile nu-s aşa simple precum par.

Heh, ce final apoteotic…